În zilele de 14-15 martie, ASCOR Cluj a organizat un pelerinaj dedicat în mod deosebit Sfântului Calinic de la Cernica, unul din ocrotitorii acestei asociații, și Părintelui Arsenie Boca. Așadar, dis de dimineață, tinerii au pornit la drum. Prima oprire a fost la Mănăstirea Frăsinei, care a fost întemeiată de Sfântul Calinic între anii 1860-1863. Așezământul a primitacest nume datorită numărului mare de frasini din împrejurimi. Vrând să urmeze tradiția athonită,Episcopul Calinic rânduise ca partea femeiască să nu intre în mănăstire. Prin urmare, fetele aurămas la poalele dealului ce duce spre mănăstire, la un schit ce aparține acesteia, zidit pentru cazarea femeilor și pentru a le oferi un loc în care să se roage și să participe la slujbe. La schitul de jos nu s-a slujit Sfânta Liturghie în acea dimineață de sâmbătă, dar frații de acolo au făcut totposibilul pentru a face legătura cu Mănăstirea prin unde radio și au reușit! În acest fel, au putut și fetele să se bucure măcar puțin de atmosfera duhovnicească de care aveau parte băieții. Deasemenea, unul dintre frații de la schit, fost membru al ASCOR Brașov, s-a îngrijit de sănătatea sufletelor și trupurilor noastre dăruindu-ne sticluțe cu ulei de la Maslu, dar și să ne potolească foamea, dăruindu-ne bucuros o plasă cu mere și una cu covrigi. Voioșia cu care ne invita să rămânem la masă în timp ce amesteca într-o oală imensă, este greu de uitat. „Imediat e gata ciorba, în 15 minute! Apă avem destulă! Cine se teme că nu ne ajunge, să vină să vadă cum se înmulțește ciorba!” Ne-a dăruit de asemenea și broșuri cuprinzând istoricul Mănăstirii Frăsinei și vederi. Întrebat fiind cum să-l pomenim, a răspuns simplu „D-apoi… starețul cu obștea, că intrăm și noi acolo, ca niște pui pe lângă el”. Drumul e drum și calea e lungă, astfel am continuat pelerinajul.
Următoarea oprire a fost la Episcopia Râmnicului, întemeiată tot de Sfântul Calinic. Încă de la intrarea în biserică, am fost întâmpinați de o serie de cărți despre Părintele Arsenie, puse la vânzare, anunțând parcă împletirea celor două rânduri de pași pe care voiam să le urmăm în cadrul pelerinajului. Când a fost stabilită ruta pelerinajului, analizând drumul spre Cernica, nu am putut să trecem cu vederea cât de aproape suntem de București și deci de Drăgănescu, satul în care se află biserica pictată de Părintele Arsenie Boca. Ajunși acolo, am constatat că diferența dintre a studia picturile cu ajutorul unui album și a te afla efectiv în locul pe unde a pășit Părintele, unde își avea schelele, atât de aproape de pereții pe care i-a pictat, e imensă. Amintirea lui era foarte vie. Adevărurile zugravite de el acolo deveneau acolo foarte firești și căpătau sens. A fost o întâlnire directă cu Părintele Arsenie prin pictura sa. De asemenea, prezentarea și explicațiile oferite de ghidul acelui loc ne-au ajutat să-l cunoaștem și să-l înțelegem mai bine pe acest mare duhovnic.
Când am intrat în incinta Mănăstirii Cernica, era deja seară. Lacurile ce împrejmuiau aleea erau încununate de cerul albastru-cenușiu și de crengile copacilor care contrastau puterniccu acel peisaj cromatic. În biserică însă era lumină. Era ceasul Vecerniei. Tinerii s-au închinat și s-au rugat lângă racla cu moaștele Sfântului Calinic, după care au vizitat cimitirul. Au poposit în mod deosebit la mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae și a soției sale, doamna Maria. Părintele nu voia să se știe unde e înmormântat el, pentru ca oricine vine la mormântul său să vină implicit și la cel al soției sale și să se roage și dumneaei. Ne-am oprit de asemenea și la mormântul Părintelui Nicodim Bujor, cel care a alcătuit Acatistul Sfântului Calinic, și la mormântul poetului Gala Galaction. Deși era o oră târzie, am fost primiți cu căldură și la Mănăstirea Căldărușani, ctitorie a domnitorului Matei Basarab, una dintre cele mai vechi și mai mari mănăstiri din Muntenia, unde se află moaștele Sfântului Grigorie Dascălul, „un chip blând”, după cum l-a caracterizat monahul-gazdă. A existat o perioadă în care acest loc a fost păstorit de Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica. Unul dintre aspectele deosebite este arhitectura exterioară a bisericii, atent lucrată.De asemena, această mănăstire a adăpostit și o școală de pictură. Deși nu am putut să vizităm mai îndeaproape muzeul în care se află o mare parte a tablourilor religioase și a icoanelor pictate de Gheorghe Tătărăscu și Nicolae Grigorescu sau alte dependințe importante ale mănăstirii, am rămas plăcut impresionați de cumințenia locului și de mireasma ce izvora de la moaștele Sfântului Grigorie. Am primit de asemenea și invitația călduroasă de a reveni și de a petrece mai mult timp acolo, pentru a cunoaște mai bine așezământul. Găzduirea peste noapte ne-a oferit-o Mănăstirea Ghighiu. A doua zi am participat la o Liturghie Arhierească, în cadrul căreia au fost hirotoniți un diacon și un preot de către Episcopul Vicar al Bucureștilor, Timotei Aioanei. Tot acolo am avut ocazia să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă din Siria de către episcopul sirian Vasile Samaha și donată Mănăstirii în anul 1958. Conform istoricului, icoana are peste 400 de ani și în urma rugăciunilor înălțate înaintea ei s-au petrecut multe minuni. În drum spre casă, am poposit și la Mănăstirea Zamfira, a cărei biserică a fost pictată în întregime de către Nicolae Grigorescu, pe când acesta avea doar 18 ani. Maica ghid ne-a spus că acesta picta cu post negru, doar atât timp cât rezista fără să mănânce, iar după ce mânca nu mai picta, ci doar pregătea culorile pentru a doua zi. În muzeul mănăstirii am putut vedea un chivot„ascuns” – era sub forma Sfinților Împărați Constantin și Elena, având la mijloc Sfânta Cruce, iar Sfânta Împărtășanie era păstrată într-un sertăraș ferit vederii. În acest fel, Sfintele Taine erau apărate de profanare în timpul prigoanelor, fiindcă nimeni nu își putea imagina că acela era defapt un chivot. Ultima oprire a fost la Mănăstirea Suzana, una dintre puținele mănăstiri din țara noastră care funcționează cu viață de sine. Biserica mănăstirii poartă hramul Sfântului Nicolae și a fost zidită pe locul în care o femeie a găsit afară o icoană a Sfântului Nicolae, care avea înainte o candelă aprinsă, deși ploua și bătea vântul. Icoana încă se păstrează, dar este ținută în condiții speciale de conservare. De-a lungul timpului, Mănăstirea a fost păzită de atacurile turcilor în chip minunat. După ce în mai multe rânduri maicile au fost păgubite, au început să se roage îngenunchi în fața icoanei numită „Maica Domnului a milostivirii”; un nor învăluia mănăstirea și o făcea nevăzută. De asemenea, și Sfântul Nicolae și-a arătat milostivirea față de viețuitoarele mănăstirii. Într-o seară, după Priveghere, cu puțin înainte de hram, când maicilor de abia le-a ajuns făina să facă litia, au găsit în biserică pe masa din spate un sac cu făină. Unele maici văzuseră un bătrânel care a intrat în biserică și l-a lăsat acolo. Aflând de aceasta, maica stareță a trimis maicile să-l caute, să nu-l lase în frig. Mare le-a fost mirarea când au văzut că pe zăpadă nu era decât un rând de pași pe drumul spre mănăstire, până la intrare. Nu erau urme care să arate și întoarcerea bătrânului sau că și-ar fi continuat drumul pe altundeva. Tot la Mănăstirea Suzana am avut ocazia să vedem o copie a unei icoane deosebite din Muntele Athos, în care turcii au tras cu pistoale, dar nici unul din cele 55 de gloanțe care au străpuns-o nu a atins chipul Maicii Domnului și nici pe cel al Mântuitorului.
Să ajute Dumnezeu ca toate să ne fie spre folos veșnic!
