JURNAL DE CARANTINĂ. CU HRISTOS PE TIMP DE PANDEMIE: FILA 16

Hristos a Înviat!!! Nădejdea și Bucuria noastră!

Astăzi, număr cele 40 de zile de izolare în carantina de acasă și pot spune că le-am depășit cu bine până acum… Deși, mi-a fost greu să accept la început faptul că nu vom avea acces în incinta bisericii și nici la Împărtășirea cu Sfintele Taine chiar în perioada cea mai sacră și mai plină de bucurie a creștinătății din tot anul… Apoi, încet-încet, întărindu-mă din cuvintele pline de har ale Părinților, slujbele transmise online și, mai cu seamă, accesul la conferințele duhovnicești, pot spune că am avut un suport de mare preț în gestionarea situației.

Hristos mi-a purtat de grijă și acum, la fel cum a făcut-o mereu… Anul acesta ne-a vizitat El și am primit Lumina Sfântă de la Ierusalim, precum și Sfintele Paști! „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!”

În ceea ce privește programul zilnic, m-am acomodat relativ bine și repede cu laboratoarele și cursurile predate online, iar faptul că am avut posibilitatea să ies prin curtea din jurul casei, a constituit un real avantaj!

Cu trecerea timpului însă și schimbarea situației care a apărut de la o zi la alta, în noianul de zvonuri care circulă pe mijloacele de difuzare în masă, imprevizibilul a devenit din ce în ce mai apăsător și mai greu de suportat la nivel mental… Melancolia și-a făcut încet-încet locul… dorul de a evada… de prieteni… colegi… Cluj… dar, mai cu seamă, dorul de bisericuță! E greu, dar mă mângâi cu gândul la pronia divină și știu că toate se întâmplă numai cu îngăduință de SUS… La Dumnezeu, nu există întâmplare!!

Iar, pentru că nu am dus grija programului prea încărcat, am meditat în acest timp și la starea duhovnicească în care mă aflu, m-am cercetat mai adânc, am cântărit mai bine ceea ce contează cu adevărat, iar Dumnezeu m-a „luminat” oarecum să văd și partea plină a paharului din tot acest necaz… De aici și puterea de a sta atâta timp în izolare!

Chiar dacă nu sunt o fire atât de deschisă și optimistă pe cât mi-aș dori, m-am adaptat destul de bine situației și am reușit să îmi ridic moralul, poate meditând mai profund la faptul că există oameni care se confruntă cu situații mult mai complicate, care ar da orice să aibă o casă în care să stea izolați, să aibă o mâncare caldă sau… și mai rău, să se poată ridica de pe patul durerii… să vadă lumina soarelui… DA, așa am început să văd și mai bine „luminița de la capătul tunelului”!

Mă întăresc mult învățăturile Î.P.S. Bartolomeu Anania:

„Când te găsești în fundul prăpastiei, să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu amețești. Să știți că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să amețești când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui, uiți de ea!”

Dar visez însă, cu ochii deschiși la momentul când vom putea fi liberi din nou, la momentul când ne vom putea îmbrățișa prietenii din nou. Pentru că, deși ne vedem zilnic în mediul online, nu este același lucru ca atunci când stăm aproape… față către față!

Trecem cu toții prin momente dificile; sunt apăsătoare aceste treceri paralele, distanțe sociale. Oameni frumoși ce-și ascund zâmbetele sau durerile sub măști, greu perceptibile. Rămân doar ochii care „plouă” uneori de atâta incertitudine. Dar, peste toate acestea, Nădejdea în Mila Domnului și a Preacuratei Sale Maici, îmi întăresc Credința că totul va fi bine!

Îmi doresc ca tot sufletul creștinesc cel greu încercat și îndurerat, oriunde s-ar afla, să găsească în el puterea de a vedea suferința prin ochii Mântuitorului în drumul Său spre Golgota… Și, mai sper că, ori de câte ori se va simți îngenuncheat, își va aminti că Hristos nu a Înviat în zadar!

Într-o zi va trece și vom reveni cu siguranță din izolările noastre și, ne vom purta fără mănuși, fără măști… Vom vorbi despre epidemia asta la trecut, ca despre toate relele de care ne amintim… Atunci însă, când nu va mai fi vorba despre o epidemie care ne amenință pe noi și pe cei dragi, vă rog, să nu uităm cum a fost când ne-a fost frică și, mai ales, cine ne-a ajutat!!!

Iar celor care duc cu adevărat Crucea suferinței și a acestei teribile molime care ne-a schimbat viața tuturor, să știe că nu sunt singuri… că suntem mulți care ne gândim la ei cu drag, că ne rugăm pentru sănătatea lor și că, oriunde am fi, departe sau aproape, alături de Hristos vom trece cu bine și peste încercarea asta, și, poate așa, vom deveni mai buni… Dar, mai ales, să știe că mai presus de toate avem un Dumnezeu Mare… și, „Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești, Dumnezeu Carele faci minuni!”

Adevărat a Înviat Domnul nostru Iisus Hristos!