ÎNVIEREA PRIN OCHI DE… VOLUNTAR

„Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește. ” – Sfântul Ioan Gură de Aur

De înțeles, nu de citit.

Am trecut cu toții peste o noapte mai „diferită” din diverse puncte de vedere… Fiecare dintre noi a simțit-o diferit, după măsura sa… Ceea ce o să vedeți scris mai jos este atât spre liniștea mea, cât și spre a dumneavoastră… spre pacea mea, cât și a dumneavoastră, spre încredințarea mea, cât și a dumneavoastră. Spre bucuria mea, cât și a dumneavoastră!

Cu riscul de-a fi etichetată în diverse feluri, dar cu conștiința că acestea ar putea fi folositoare cuiva, vă mărturisesc că a fost o zi plină în care am conștientizat multe. Totul a început cu bucuria de a vedea că Sfânta Lumină a coborât și în acest an. Mă gândesc că deja în mintea multora se nasc fel și fel de gânduri acum, dar, în definitiv, ce am eu de pierdut? Și aici fac referire la binecunoscutul pariu al lui Pascal.

Revenind acum la ale mele… când am văzut că și în acest an avem Lumină am zis: „Dacă Dumnezeu S-a îndurat și în acest an, dacă și acum când ne aflăm în plină pandemie a binevoit asta, înseamnă că El chiar e… și e cu noi. Și vede… Și știe… Și înțelege. Și dacă a biruit moartea, nu va birui El și acum?”. Brusc, am scăpat de orice teamă legată de ceea ce avea să se întâmple pe parcursul zilei.

Ora se apropia. Mă străduiam să și înțeleg ceea ce urma să fac. Într-o situație în care lumea era obligată să rămână în casă, bisericile să fie goale, oamenii să păstreze „distanța socială”, noi trebuia să fim acolo și să încercăm să umplem cumva acel „gol”. Era o atmosferă atât de apăsătoare, un amalgam de stări atât de neobișnuit. Tristețe, durere, dezamăgire, dor și nădejde. Da, am simțit și nădejde.

Nădejde în spatele tuturor lacrimilor. Erau oameni care ne sunau cu o voce tremurândă și ne spuneau: „Vă rog din inimă, să veniți și la mine!”… sau alții care ne mulțumeau cu lacrimi în ochi și care nu mai încetau să ne „binecuvinteze”. Am uitat să vă spun despre nerăbdare: înainte de a putea noi spune ceva, oamenii rosteau cu o bucurie nemaivăzută „Hristos a Înviat!”, lucru față de care nu aveai cum să rămâi pasiv. Modul în care rosteau, zâmbetul lor, lacrimile ce le umezeau ochii… puteau îmblânzi orice suflet.

Mobilizarea, un alt cuvânt cheie. Mobilizarea oamenilor a fost impresionantă. Își îmbrăcau hainele de sărbătoare, își luau lumânările și ieșeau în stradă să ne aștepte. Am rămas plăcut surprinsă când am văzut că își scoteau scaunele și stăteau în fața porții. Frumos, în rânduială, păstrând „distanța socială”, dar guvernați de umanitate și de nevoia de a fi alături de ceilalți, îi auzeai pe mulți spunând: „Doamne, ce bine! Bine că măcar așa putem și noi să mai vorbim între noi și să ne vedem la față!”. În sfârșit vecinii vorbeau după mult timp, în sfârșit îi vedeai zâmbind. Era o scenă de revelion 2002 în care la ora 00, oamenii ieșeau în stradă, se salutau, se mai întrebau de sănătate și își urau „La mulți ani!”. Ei bine, acum nu am avut „La mulți ani!”, ci „Hristos a Înviat!”.

„Vecină, hai repede că au venit copiii cu Sfânta Lumină!”, „Stai să o anunț pe vecina că și ea sigur vrea…”, „Mi-am sunat toți vecinii când am aflat că veniți…” sau „Vai, că de un ceas tot ies la poartă și pe geam să văd când veniți ca nu cumva să treceți de mine…” erau frazele pe care le auzeai cel mai des.

Străzi pline, reprezentanți care urcau/coborau scările în bloc pentru a da Lumină și celorlalți vecini, oameni care te „așteptau” conform reglementărilor în vigoare… Asta e ceea ce am putut vedea noi în Noaptea Învierii. Și multe echipaje la datorie. Am întâlnit atâția jandarmi și polițiști cum nu m-aș fi gândit că îmi va fi dat să văd vreodată în Sâmbăta Mare. De ce? O știm cu toții prea bine. Ceea ce m-a impresionat, însă, a fost felul lor de a fi…

Ne opreau să ne ureze „Sărbători fericite!”, să ne întrebe cât avem de „muncă”, să ne felicite, să ia Lumină de la noi și să o împartă și colegilor… A fost o noapte deosebită din multe puncte de vedere. Mărturia mea ar putea continua… Aș mai putea povesti despre minunatele întâmplări prin care unii oameni au ajuns să primească Sfânta Lumină, dar… poate ar fi prea mult. Poate că unele lucruri ar trebui lăsate să rodească în interior. Un lucru este însă cert: nimic nu a fost întâmplător!

Văd că se spune mai nou „voluntar al Învierii”… nu știu ce să spun despre acest lucru. Da, te simțeai extraordinar de bine. Lumea îți spunea „Bine că ați venit!”, iar tu răspundeai „Slavă Domnului că am avut la cine!”. Părea că faci ceva extraordinar… văzând lucrurile din perspectivă nu aveai, de fapt, niciun merit. Hristos ți-a dat din Lumina Sa pentru a o împărți și altora.

Am văzut cum a venit această bucurie peste oameni. Am văzut cum nădejdea și consolarea își făceau iar drum către sufletele lor. Nu știu dacă noi am ales să fim „voluntari” sau dacă Dumnezeu ne-a îngăduit…

Nu vrem felicitări, nu vrem laude. Vrem să știți că există totuși ceva mai presus de toate. Ceva în adâncul firii noastre ce nu poate fi controlat… ceva ce te determină la mărturisire, la bucurie în Adevăr. Vrem să știți că „lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5).

„Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea!”

Hristos a Înviat, Bucuria tuturor!