Oare ni se cere mai mult decât am primit?

De ceva timp încerc să redobândesc un echilibru… nu că înainte acesta ar fi existat în viața mea, dar probabil toți simțim cum acum o negură a dezordinii s-a așezat încet, dar sigur peste toți și peste toate. Brusc facultatea a „dispărut”, asemenea și activitățile extra. Nu mai avem agitația din autobuze, nu mai avem acea „grabă”, dar nu îl mai avem nici pe aproapele aproape.

Am început să călătoresc cu Imposibilul, să mă împrietenesc cu Incertitudinea și să rezonez cu Frica. Fiecare zi aducea ceva nou, lucruri cu care trebuia să te obișnuiești. A trecut… am înțeles, am acceptat, am făcut compromisuri. Îmi era greu să văd cum oamenii se distanțează treptat unii de alții, cum trecând pe stradă oamenii se feresc de tine… Îmi era greu să simt toată această tensiune.  Nedreptăți, greșeli, lipsuri… Dar „Cel ce a sădit urechea, oare nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare nu vede?” (Ps. 93, 9). Doruri, multe doruri, prea multe doruri…

Dar oare de câtă răbdare ar mai fi fost nevoie pentru ca noi să ne îndreptăm? De câtă îngăduință? O Mamă și-a dat Fiul spre moarte… mulți și-au dat suflarea pentru Adevăr. Noi ce am dat? Hristos a suferit Cruce, piroane, suliță, Moarte și Îngropare pentru noi… Noi ce am dat? Creștea inima în noi când ne împărtășeam cu Scumpul Trup și Sânge al Mântuitorului? Ardea în noi dorul de-a o vedea pe Maica Domnului în „Lumina Lină” a serii?

Poate mulți dintre dumneavoastră veți spune „DA”. Însă, vă mărturisesc că eu nu mă regăsesc în această „fericită” categorie. Nu mai aveam tihna și răbdarea necesară în rugăciune… de multe ori spuneam doar cu buzele „facă-se voia Ta”, dar mintea mea cugeta la cu totul altceva… Am fost noi prieteni prea buni? Am lăcrimat pentru durerea aproapelui? Îl avem în față pe „Prietenul desăvârșit”, i-am urmat vreodată exemplul?

Ca student, încep să înțeleg că, poate, în spatele acestor dureri imense, mi s-a acordat cea mai minunată șansă. Am primit șansa de a-mi redresa comportamentul, de-a restabili legăturile cu ceilalți, dar mai presus de toate am primit timp de „împăcare” cu Hristos pe Care, în graba vieții mele, în multitudinea sarcinilor ce trebuiau rezolvate și în lenea mea, L-am neglijat total.

Acum am înțeles de ce inima plânge în mine, dar mai mult, am înțeles că există acolo un loc, pe care îl va putea umple doar Cineva. Am primit timp de pregătire, de înțelegere a propriei persoane… E un timp al încercării, un timp al întăririi pentru vremurile ce vor urma. E un timp al dreptății: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-nsa”. Mărturiseam că nu eram pregătiți, și Hristos S-a îndurat. Nu a mai lăsat ipocrizia și fățărnicia să se aștearnă peste firea umană și în acest an. Câtă înțelepciune în spatele a tot!

Dacă am fost izbăviți de cel mai mare rău prin Sfânta Cruce, de ce să ne mai temem acum?

Viața de student în carantină nu e neapărat grea. Depinde cum ți-o organizezi. Ai timp de a face totul și nimic… Ai timp de a progresa sau de a regresa… Ai timp de cărți sau timp de filme… Ai timp de tine sau timp de celălalt. Poți avea timp de orice sau poți avea timp de Hristos.

Poate să îți fie ușor sau poate să îți fie greu.

Dar oare ni se cere mai mult decât am primit de la Hristos?

Sus să avem inimile!