„Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă.”

Sfântul Nicolae Velimirovici

Voi încerca să aștern și eu pe hârtie câteva gânduri din perioada aceasta de „carantină”, simțind că mă va ajuta să pun cap la cap câteva aspecte, cu speranța de a nu vă răpi din timp fără să fie măcar cu puțin folos și pentru voi.

La începutul acestei perioade, aflată în fața unor săptămâni fără facultate, calculam timpul în săptămâni: prima săptămână de „vacanță”, prima săptămână de post, Canonul cel Mare, pe când încă ne puteam bucura de privilegiul de a merge la bisericuță și de a-l asculta și vedea LIVE pe PS Benedict în mijlocul nostru – ce bucurie! Următoarele două le-am petrecut acasă, cu familia mea – o altă bucurie; să pot să stau liniștită cu ei, fără stresul unei iminente sesiuni sau grabă că va trebui să mă întorc la Cluj.

Cu toate acestea, în sufletul meu era un zbucium sufletesc dat de faptul că veștile se schimbau de la o zi la alta – numărul de cazuri creștea, restricțiile se înăspreau, „incertitudinea” devenea cuvântul de bază, iar facultatea anunța stagii și cursuri online, fără a ști când vom reveni la „normal”. Însă adevărata frică m-a cuprins odată cu gândul că trebuie (voit, însă chiar și așa) să vin la Cluj să fac gărzi în linia 1 cum se spune mai nou…

De aici și nevoia mea de a-mi căuta liniștea, de a cugeta, de a-mi ordona viața și gândurile… dorindu-mi să mă simt mai aproape de Dumnezeu pentru a putea înțelege și cu sufletul cuvintele din acatistul de mulțumire: „Împrejur – vreme rea şi întuneric, groază şi urlet de vijelie; iar în sufletul lui e pace şi lumină: acolo e Hristos! Şi inima cântă: Aliluia!”. Mi-am stabilit prioritățile și astfel am devenit mai conștientă de faptul că Dumnezeu e pe primul loc și că Hristos este modelul nostru. Așa că am început să înșir mijloacele prin care aș putea să respect asta mai mult. Cititul din Sfânta Scriptură, slujbele (chiar și numai online), rugăciunea, postul, cărțile duhovnicești, conferințe/predici/cateheze – toate acestea au început să mă ajute mai mult ca niciodată în răgazul duhovnicesc atât de necesar sufletului meu.

Ca exemple, părintele Ciprian ne îndemna cum ar trebui să gândim: „Cu fiecare secundă mă apropii de moarte.” și astfel să te întrebi: „Care este rolul meu? Ce trebuie să fac eu? Pentru ce am venit în lume?” – iar răspunsul să îl cauți fiind sincer cu tine și citind Evanghelia, iar PS Benedict ne amintea și el că „Mântuirea e de dimineață până seara”.

Tot acest drum m-a ajutat să mă regăsesc sufletește… Nu îmi mai e frică, dar gândul că nu voi fi acasă de Paști, lângă familie, aduce cu el puțină tristețe… însă îmi revin repede, încercând să învăț să trăiesc în prezent și să mă las cu totul în seama lui Dumnezeu. Urcușul duhovnicesc continuă… iar eu mă rog să ne întărească Dumnezeu și să trecem PRIN această încercare cu sufletul mai aproape de El.

Mulțumesc.