„În ce chip tânjește cerbul de izvoarele apelor, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule.”

Psalm 41,1

            Aveam nevoie de o pauză, de o scurtă vacanță. Problemele vieții de zi-cu-zi simțeam că mă depășeau și eram foarte aproape de punctul în care aș fi clacat. Se spune să „ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să și primești.” Am primit. Din plin.

            26 februarie 2020. Primul caz confirmat de infecție cu noul coronavirus, COVID-19, în România. Atmosferă relaxată, nimănui nu-i prea păsa. Lejeritate, naivitate, indiferență. Tipic.

             9 martie. Se anunță închiderea temporară a învățământului preuniversitar.

            10 martie. UBB anunță suspendarea cursurilor.

            11 martie. Lucrând la grădiniță și studentă fiind, cu activitatea suspendată și nemaiavând motive de a rămâne, îmi pregătesc bagajul și plec spre casă. Cluj-Napoca – Gherla.

            12-13 martie. Merg cu ai mei la cumpărături. De mai multe ori. Nu înțelegeam atunci de ce au nevoie de atâtea lucruri. Dar erau mai conștienți de ce se întâmplă decât mine. Eu, naivă, optimistă la infinit.

            15 martie. Merg la biserica parohiei de care aparțin, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Intru. Plâng. Biserica aproape goală, deși am întârziat și eu 10-15 minute după ora 10:00. Directive. „50 de oameni în interior, păstrând distanța de 1 metru.” La ușă, un corator cu mască pe față „împărțea” dezinfectant. Mă împărtășesc cu Trupul și Sângele Mântuitorului. „Eu și copiii popii” – gândesc. Plângeam iar. Cumva simțeam că e ultima Liturghie la care iau parte pentru o bună perioadă de timp. Și așa a fost.

            Azi, 3 aprilie. Am trei săptămâni în care nu am ieșit deloc din curtea casei (totuși, „fericiți cei ce au curte,” zicem acum, slăvind pe Dumnezeu). Trei săptămâni în care nu am văzut deloc oameni. Poate doar 2-3 vecini peste gardurile grădinilor din spatele caselor fiecăruia. Dar sunt cele mai grele trei săptămâni în care simt cu adevărat ce înseamnă dorul.

„Dorul este un sentiment. Poate cel mai frumos sentiment care poate să-l aibă cineva. Dacă cel mai frumos cuvânt – și dumnezeiesc – este iubirea, iubirea presupune neapărat sentimentul dorului [..] Dorul te atrage, dorul încearcă să-ți umple un gol sufletesc și se exprimă întotdeauna prin inefabil, adică prin inexprimabil, prin ceea ce, practic, nu se poate spune în cuvinte [..] Există, dragii mei, un dor neobișnuit: dorul de Dumnezeu. [..] Îți este dor de Dumnezeu, mai cu seamă când simți că te-ai înstrăinat de El.”

ÎPS Bartolomeu Anania

            În perioada aceasta de carantină, am realizat, încă o dată, că nu e de ajuns să participi la sfintele slujbe sau să vizitezi locuri sfinte, dacă tu nu reușești să-ți păstrezi vie relația cu Dumnezeu atunci când nu ești în biserică, atunci când trăiești în lume. Nu e suficient să mergi la Liturghie, dacă gândurile îți sunt plecate pe alte „plaiuri.”

            Poate noi, deși credeam că avem o viață duhovnicească bine organizată, n-o aveam. Deși credeam că suntem aproape de Hristos, nu eram. Deși credeam că avem o credință puternică, n-o aveam.

            Cred că Dumnezeu a vrut să ne dăruiască, tuturor deodată, o șansă. Un moment de „respiro” în care tot ce putem face e să ne gândim la El, să ne punem în ordine relația pe care ar trebui să o avem cu El. Nu mai cred că a vrut să îi pedepsească pe cei care nu L-au căutat sau primit niciodată, pe răufăcători sau mai știu eu cine, cum nu cred nicio secundă că ar fi vorba de vreo oarecare teorie conspirațională de exterminare a populației în masă, sau a unora din noi. Cred doar că Dumnezeu ne-a dat șansa de a ne întoarce (cu adevărat) la El.

            Nu sunt pesimistă, ci doar realistă, căci vedem cu toții ce se întâmplă în mediul online; nu toți se vor întoarce nici acum. Ar fi bine. Dar nu o vor face. Hristos ne-a dat această mare oportunitate de a-L cunoaște (mai bine), de a-L înțelege (mai bine), dar se prea poate ca noi să rămânem orbi în continuare.

            Mă întorc la sentimentul dorului. Da, mi-e dor de câțiva oameni dragi, mi-e dor de locuri, mi-e dor de mine zâmbind, de mine veselă și fericită. Mi-e dor de mine plimbându-mă singură pe străzile Clujului, privind albastrul Cerului și slăvindu-L pe Dumnezeu pentru lucrările Sale minunate. Mi-e dor de oameni pe care i-am avut alături, dar mi-e dor și de oameni care n-au fost lângă mine (de mult). Mi-e dor de oameni străini și ciudați de pe străzi, din mijloacele de transport aglomerate sau din magazine. Mi-e dor și doare. Uneori.

            Dar cel mai mult mi-e dor de Hristos din Potir. „În ce chip tânjește cerbul de izvoarele apelor, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule.” (Psalm 41,1) Dorul ăsta chiar doare. Mereu.

            Ne putem crea o relație cu Dumnezeu oriunde am fi. Ne putem crea „biserica de-acasă.” Dar e greu, pentru cei ce cunosc medicamentul vieții să se lipsească de el. Da, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca s-a lipsit de medicamentul dătător de viață timp de 47 de ani. Dar în final, știm cu toții: tot l-a dorit.

            Stând în casă, putem citi Biblia, Viețile Sfinților sau orice cărți duhovnicești, putem viziona filme creștine, putem asculta cântări bisericești, putem asculta slujbele Bisericii și le putem urmări „live”, ne putem ruga și întări sau înmulți programul de rugăciune, prin binecuvântarea sau canonul primit de la duhovnic. Ne putem rezolva munca de la serviciu sau temele de la școală ori facultate. Putem face o mulțime de lucruri folositoare pentru suflet. Variante, slavă Domnului, sunt!

            Trece o zi, mai trec două, trei, o săptămână, două.. Dar nu e totul atât de minunat și ușor. De ce? Pentru că există un rău, un ispititor care vine să ne sâcâie, să ne strice liniștea și starea de bine. Suntem o lume predispusă depresiei. Să nu ne ascundem după deget, o știți și voi. Și poate știți și cât de greu e să te ridici. E greu să fii izolat de cei cu care îți petreceai timpul – chiar dacă poate nu erau mulți – fapt pentru care gândurile negative își pot face rapid cuib în sufletele noastre. Și ce greu e să scapi de ele fără Hristos din Potir! De aceea, vă rog, vă implor! Chiar dacă nu suntem persoane prea sociabile (sau unii da), să nu îi lăsăm singuri pe cei pe care îi cunoaștem! Să îi sunăm, să le scriem un mesaj, poate chiar să le spunem o glumă bună, nu cred că S-ar supăra Domnul. Orice, dar nu vă lăsați cunoscuții să își ducă total singuri izolarea.

            Așadar, mă aflu în pauza pe care eu însămi o doream. Prea lungă, ce-i drept. Și prea grea. Dar e o pauză în care am reușit să îmi adun gândurile și să îmi găsesc locul în relația cu Hristos, cu Maica Domnului și cu Sfinții dragi sufletului meu. O pauză în care am conștientizat și învățat multe lucruri. O pauză în care am crescut. Și în care am reușit să înțeleg relațiile cu oamenii din viața mea.

            Cu Hristos prin pandemie e chiar bine! Dar numai CU Hristos! Altă cale nu e.

            Nu știu cum va fi Sâptămâna Mare. Și nici nu vreau să mă gândesc, pentru că nu știu nici cum va fi mâine. „Există o mare diferență, uneori o mare prăpastie între gândirea omenească și cea dumnezeiască” (ÎPS Bartolomeu Anania). Dar ce știu, și cu regret am constatat că unii au cam uitat, e că avem un Dumnezeu Bun și Minunat! Care ne-a creat din iubire să fim iubire. Un Dumnezeu Care, dacă vrea, va transforma din 99% imposibilul pe care noi I-l acordăm, în 99% posibil. Ceea ce nu vedem noi realizabil, El poate împlini într-o clipă. Să nu uităm asta!

            Să nu uităm nici faptul că „în Maica Domnului avem în Cer o inimă de mamă” (Părintele Dumitru Stăniloae) și ne aflăm în Grădina ei. Hristos e în mijlocul nostru și în fiecare! Și poate ne va trece mai ușor timpul până când ne-om reîntâlni, dacă pe lângă rugăciuni, am fi mai buni, dacă ne-am iubi mai mult și dacă ne-am ajuta! Hristos va Învia și anul acesta pentru noi!

            Curaj! Și sus inima! „Domnul nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta” (Sfântul Vasile cel Mare). Doamne, ajută!

03.04.2020,

Adelina-Ionela Moldovan