Azi se implinesc 18 ani de la trecerea la cele vesnice a lui Horia Sima, personalitate marcanta a istoriei noastre contemporane. Putini stiu de latura mistica si profund crestina a sa, un mare iubitor de Dumnezeu si de Neam, fapt pt care a fost crunt prigonit toata viata de dusmanii neamului romanesc si ai crestinismului, dar si de falsii crestini care nu l-au inteles (oportunistii, "fripturistii" cum ar zice Steinhardt).
Textul de mai jos e despre neamuri in Vechiul si Noul Testament, precum si ca in viata viitoare vor fi tot neamuri/semintii, asa cum e acum (vezi Apocalipsa 21,23-24 etc).
Vesnica lui pomenire!
Realitatea supranaturală a neamurilor
Mărturii din Sf. Scriptură
Horia Sima (+25 mai 1993)
Urmand indicatiile lui Corneliu Codreanu, am cercetat si noi Scripturile, pentru a vedea in ce masura teza lui despre originea supranaturala a neamurilor isi gaseste puncte de sprijin in Biblie. Am gasit un numar considerabil de texte din Vechiul si Noul Testament care confirma existenta unei relatii directe intre popoarele lumii si Dumnezeu. Cum in Vechiul Testament, legatura aceasta se refera la un singur popor si deci ar putea fi interpretata limitativ, am renuntat la abundenta de izvoare din partea veche a Scripturii si ne-am marginit investigatiile la Noul Testament. Din Vechiul Testament reproducem doar doua locuri, care ni se par extraordinar de clare. In Deuteronom, gasim urmatoarele cuvinte rostite de catre Moise:
“Cand Cel Prea Inalt a dat neamurilor partile lor de mostenire si cand a osebit pe fiii lui Adam unii de altii, El a hotarat tinuturile popoarelor, dupa numarul ingerilor lui Dumnezeu.” Fiecare popor, asadar, are un inger ocrotitor si Dumnezeu a fixat fiecaruia o parte din mostenirea pamantului, tinutul unde va trebui sa se stabileasca si sa-si traiasca viata.
In Psalmii lui David intalnim o alta confirmare a creatiei Divine a popoarelor:
“Toate neamurile pe care le-ai facut vor veni si se vor inchina inaintea fetei Tale, Doamne, si vor preamari numele Tau.”
Si acum sa trecem la Noul Testament, asezand textele unde gasim marturii despre neam intr-o anumita ordine, care sa reprezinte o gradatie explicativa.
“Simon Petru a spus cum a avut grija Dumnezeu de la inceput sa ia dintre neamuri un popor care sa-i poarte numele.” (Fapte, 15,14) Dumnezeu nu rupe legaturile cu omenirea neleala, lepadata de la Sine, ci incredinteaza taina numelui Sau unuia dintre popoare. Onoarea de a reprezenta dreapta credinta in mijlocul nenumaratelor forme de idolatrie ce le practica restul omenirii, a revenit evreilor.
Daca unui neam i s-a dat misiunea sa perpetueze in constiinta omenirii amintirea adevaratului Dumnezeu, asta inseamna ca neamul reprezinta ceva mai mult decat o realitate naturala. Realitatile naturale sunt moduri de existenta instabile. Ele apar si dispar. Nu li se poate cere socoteala lor de ceea ce li se intampla sau de ceea ce fac. Ele stau sub imperiul “vremilor”. E greu de conceput ca Dumnezeu sa fi asociat planului Sau de mantuire a lumii o entitate invalidata de propria ei natura pieritoare, o gramada de oameni de responsabilitate marginita, care astazi stau impreuna, dar maine se pot risipi. Numai unei colectivitati inzestrate cu viata nemuritoare ii putea incredinta Dumnezeu un mesaj decisiv pentru soarta omenirii, a carui implinire avea sa se intample mult mai tarziu.
In alte texte, se vorbeste clar de existenta unei mantuiri colective. Nu numai indivizi, ci si neamurile savarsesc pacate si trebuie aduse jertfe pentru ispasirea lor. Preotul Zaharia proorocind chemarea plina de dar a fiului sau Ioan, ii spune acestuia: “Sa dai poporului Sau (al lui Dumnezeu) cunostinta mantuirii, intru iertarea pacatelor”, iar ingerul Domnului vestind lui Iosif nasterea lui Iisus din Fecioara Maria, adauga ca Cel ce se va naste “va mantui poporul Sau de pacate.” Pretutindeni, in Noul Testament, gasim asociata ideea de mantuire cu ideea de neam. Sf. Apostol Pavel, in epistola catre evrei, facand deosebire intre leviti, arhiereii vechi si preotia cea noua a lui Iisus, spune despre cei dintai ca, fiind luati dintre oameni, erau datori sa jertfeasca de doua ori, odata pentru sine, pentru propriile lui pacate, si odata pentru popor. Christos … “nu mai are in fiecare zi, nevoie, ca acei arhierei, sa aduca jertfe, intai pentru pacatele Sale, apoi pentru ale poporului, caci a facut aceasta odata, adaucandu-se jertfa pe Sine Insusi.” (Evrei, 7,27)
Evreii nu si-au inteles chemarea. In loc de a deveni elementele de propagare a revolutiei mesianice, au vazut in Fiul lui David un dusman al poporului lor si l-au prigonit cu inversunare. Numai dupa ce evreii s-au inchis in refuzul lor absurd, apostolii s-au indreptat spre celelalte neamuri. Pavel si Barnaba le-au spus-o pe fata: “Voua trebuie sa va graim, mai intai, cuvantul lui Dumnezeu, dar de vreme ce il lepadati si nevrednici va judecati pe voi de viata cea vesnica, iata ne intoarcem catre neamuri.” (Fapte, 13,46)
La prigoana evreilor, Iisus raspunde cu prigoana dragostei. Lasarea deoparte a lui Israel nu pecetluieste o stare definitiva. Noul Testament exprima chiar certitudinea convertirii lor. Ei pierd doar dreptul intaiului nascut, dar posibilitatea mantuirii lor ramane neatinsa. Semnul sfarsitului, dupa destainurirea lui Iisus, va fi ca “mai intai Evanghelia trebuie sa se propovaduiasca intre toate neamurile.” (Marcu, 13,10) Evreii vor supravietui pana la sfarsitul lumii si vor fi martorii prefacerilor apocaliptice: “Adevar graiesc voua ca nu va trece neamul acesta pana ce nu vor fi toate acestea”.
Daca neamurile nu ar reprezenta nimic mai mult decat o realitate naturala, nu intelegem stransa impletire intre religie si neam la care face mereu trimitere crestinismul. De ce Christos si Apostolii, in predicile lor, pun atata insistenta in convertirea popoarelor? De ce nu detaseaza cauza individului de neam? Inceputul si sfarsitul existentei pamantene a lui Christos este marcat de ideea de neam. “Caci iata, de acum inainte ma vor ferici toate neamurile” (Luca, 1,48), exclama Fecioara Maria, cand i se vesteste nasterea lui Iisus. “Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile.” (Matei, 28,20), e ultimul indemn ce-l adreseaza Iisus Apostolilor, in clipa cand se urca la cer.
Apostolii urmeaza indemnul lui Christos. Pentru Sf. Apostol Pavel, raspandirea crestinismului intre popoare constituie unul din momentele revelatorii ale noii religii. “Si cu adevarat mare este taina crestinatatii. Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat cu Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crescut in lume, S-a inaltat intru marire.” (Pavel, Timotei, 3,16) Mantuirea prin Iisus imbratiseaza si fiinta popoarelor: “Deci cunoscut sa va fie voua ca aceasta mantuire a lui Dumnezeu trimisa a fost neamurilor si ele vor asculta.” (Fapte, 28,28) Caci scris este: “Viu sunt Eu. Orice genunche se va pleca inaintea Mea si orice limba va da slava lui Dumnezeu” (Pavel, Romani, 14,11)
Exista, in sfarsit, o suma de marturii directe despre originea supranaturala a neamului. Cand Petru intreaba pe Iisus ca ei, ucenicii Lui, care si-au lasat totul si I-au urmat Lui, cu ce vor fi rasplatiti in Imparatia Cerurilor, Iisus le raspunde: “…la nasterea din nou a lumii, cand Fiul Omului va sedea in jetul maririi Sale, veti sedea si voi in douasprezece jeturi, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel.” (Matei, 19,28). E clar exprimat ca evreii vor raspunde de faptele lor si ca entitate colectiva inaintea judecatorilor alesi de Dumnezeu. Toate popoarele se vor infatisa in ziua judecatii supreme in fata tronului Dumnezeiesc. “Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i vor desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul pe oi de capre.” (Matei, 25, 32) Fara indoiala ca despartirea oilor de capre se refera la indivizi. Dar indivizii apar la judecata cu calitatea lor etnica. In judecata ce se va face asupra fiecaruia va interveni si coeficientul de responsabilitate colectiva, adica contributia fiecarui individ la implinirea legilor Dumnezeiesti in cadrul neamului lor.
Neamurile sunt realitati si in lumea care va lua locul actualului univers. Textele care urmeaza sunt de importanta capitala pentru intelegerea problemei, constituind un fel de “summa” a marturiilor evanghelice in favoarea existentei supranaturale a neamurilor. Ele au retinut si atentia lui Corneliu Codreanu, determinandu-l sa vorbeasca de “invierea neamurilor”.
Noua cetate, in care va salaslui Dumnezeu cu alesii Lui, dupa viziunea Sf. Ioan “… avea zid mare si inalt si avea douasprezece porti, iar la porti doisprezece ingeri si nume scrise deasupra, care sunt numele celor douasprezece semintii ale lui Israel.” (21,12) “Si cetatea nu are trebuinta de soare, nici de luna ca sa o lumineze, caci marirea lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul. Si neamurile vor umbla in lumina ei, iar imparatii pamantului aduce-vor la ea marirea lor.” (21, 23-34) “Mi-a aratat apoi raul si apa vietii, limpede cum e clestarul si care izvoraste din tronul lui Dumnezeu si al Mielului. Si curge prin mijlocul cetatii. Iar pe cele doua maluri ale raului creste pomul vietii, facand douasprezece feluri de roade, in fiecare luna dandu-si rodul; si frunzele pomului sunt spre tamaduirea neamurilor.” (22, 1,2)
(Horia Sima – Doctrina Legionară)
v. si: http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2011/05/25/horia-sima-25-mai-1993-2011-realitatea-supranaturala-a-neamurilor-marturii-din-sf-scriptura/
