De la Darie DRAGOI
Dar dacă spui că se mântuiesc şi cei care rămân în patima malahiei, te asigur că oricâtă dragoste vor avea…împărăţia cerurilor nu vor vedea din simplu motiv că “nimic necurat nu va intra în împărăţia cerurilor”.”
Astfel de cuvinte citeşti pe multe bloguri. Cuvinte care sunt spuse către toţi care nu sunt conform ideii noastre de sfinţenie, de la cei care practică malahia, sodomia până la sectari sau ierarhii aşa-zişi ecumenişti. Deseori încercând să discut cu anumiţi oameni aceste probleme sau ascultând unele predici vedeam foarte des această clasificare uşoară de oameni mântuiţi sau nu. Pentru mulţi duhovnici înţeleg să ţină astfel de predici ca să nu facă pe unii să facă păcate justificându-se de cuvintele acestora (cum şi părintele Rafail Noica a avut de pătimit ). Dar pentru ceilalţi întreb (ca şi părintele Constantin Necula): de când noi avem dreptul să punem hamuri Duhului Sfânt? Nimeni nu judecă dar toţi observăm păcătoşenia celorlalţi. Nimeni nu judecă dar toţi vedem 90% păcat şi 10% virtute. Nimeni nu judecă dar vorbim de păcătoşenia celorlalţi.
Acum aş vrea să vă propun să discutăm despre un alt Dumnezeu pe care L-am întâlnit. Un Dumnezeu smintitor, un Dumnezeu nedrept şi care strică tiparele binelui.
În primul rând aş vrea să vorbesc de Sf. Ştefan cel Mare sau Sf. Împărat Constantin cel Mare deoarece am văzut pe un forum că era greu de apărat sfinţenia acestora în faţa necredincioşilor. Mulţi spun: “Sf. Constantin cel Mare a omorât nu ştiu câţi oameni, de ce îl faceţi sfânt? Sf. Ştefan cel Mare ştim că avea o slăbiciune cu femeile aşa că nu are nici un rost să îl faceţi sfânt”.
Exceptând cazurile în care apare proasta informare (mai ales în legătură cu Sf. Ştefan cel Mare care se pare că a avut doar un singur fiu nelegitim nu aşa cum spun cei care cred mai tare romanele istorice decât izvoarele istorice) e clar că sunt cazuri de oameni care au făcut mult rău şi au fost făcuţi sfinţi. De ce oare? Pentru că, aş spune eu, că ei aveau ceva ce Dumnezeu putea folosi la desăvârşirea acestora. Mulţi împăraţi au avut putere multă şi unii au făcut lucruri mai mari sau mai mici dar oare care din ei a adunat toţi episcopii pentru o erezie apărută în imperiu? Sau care a legiferat creştinismul? Sau care a căutat Sfânta Cruce?
Mulţi împăraţi şi-au apărat ţara dar care din ei au făcut mănăstiri după atâtea războaie, care posteau înainte de un război? Ar putea să spună unii că a fost făcută asta ca să câştige adoraţia supuşilor dar hai să fim serioşi: oare în acele momente împăratul era ca acum să cerşească voturile cetăţenilor? Atunci împăratul era împărat şi gata. Rar se răscula tot poporul şi de obicei oamenii care se răsculau şi omorau pe împărat erau boieri sau soldaţi cu grade înalte care nu erau deloc uşă de biserică. Atunci de ce au făcut asta? Având atâta putere, având toată lumea la picioare totuşi s-au gândit la Dumnezeu. Asta oare nu arată ceva? Nu arată că aceşti oameni avea ceva cu mult potenţial pe care Dumnezeu putea folosi pentru a desăvârşi acel suflet? Dumnezeu vedem că nu caută oameni morali ci oameni care au undeva în suflet ceva pentru El, ceva care să îi scoată din inerţia puterii.
Acum hai să vorbim despre homosexuali. Unul din motivele pentru care îşi au rostul aceste manifestări gay e faptul că noi tindem să îi privim de sus pe aceşti oameni. Dacă ei nu se pocăiesc ajung în fundul iadului. Dacă nu pot fi normali să se călugărească. Ce-mi pasă mie că “poponarul” ăla spune că iubeşte pe un alt “poponar” ca şi el şi că vrea să se culce cu el? Ce-ţi pasă ţie care ai femeia cu care te poţi culca oricând simţi nevoia? Care e diferenţa între un astfel de om şi tine? Tu spui: că eu fac dragoste iar el sex. Dar şi el va spune că face dragoste deşi nu îl crezi. Faptul că sexualitatea lui e din păcate inversată spre cel de sexul lui nu spre cel de sexul opus e de fapt diferenţa.
Cum poţi să îi spui să se călugărească sau să ajungă normal cu aşa uşurătate când tu nu poţi face astfel? Să luăm o fată pe care o iubeşti din toată fiinţa ta. Cum te-ai simţi dacă ţi s-ar spune că e interzis să o săruţi, să o mângâi, să o strângi în braţe, să te bucuri de dragostea ei din simplu motiv că sexualitatea ta e greşită? Cum te-ai simţi să îţi spună cineva cu uşurătatea că se te călugăreşti sau să cauţi pe altcineva şi să o laşi în mâinile altuia care poate nu o va aprecia ca şi tine ( mai ales dacă sentimentele sunt reciproce )? Chiar dacă nu o spune nimeni dar răspunsul ar fi: nu mă interesează.
În Biblie scrie că homosexualii nu se mântuiesc. Nu ştiu ce scrie în Biblie dar uite Dumnezeu cât e de smintitor: “Şi iată că odată, după slujbă, părintele mă întreabă dacă nu vreau să văd cum arată un sezo. Acest sezo este o celulă de corecţie, de fier, cam de un metru de lată şi vreo doi de lungă, în care este şi patul şi WC-ul, fără ferestre. [...] Când s-a deschis uşa însă, am simţit o pace şi o linişte ca într-o chilie de călugăr. De fapt, celula aceea nici nu arată altfel. [...] Însuşi întemniţatul ne-a întâmpinat cu o pace la care ajung numai marii nevoitori. Era un blond înalt, cu părul scurt, slab, cu ochelari cu lentile groase şi buze foarte mari. [...] Am rămas atât de copleşit de sfinţenia acelui puşcăriaş, încât la ieşire l-am întrebat pe părintele de ce nu aduce nişte împărtăşanie din biserică să-l împărtăşească. Atunci părintele mi-a zis că încă nu-l poate împărtăşi. Şi am înţeles că e bolnav de boala pe care o deprind mulţi în puşcărie (homosexualitate). În ochii mei însă el a rămas la fel de sfânt, pentru că am văzut lupta lui, pe care Dumnezeu a răsplătit-o cu atâta pace.” (Savatie Baştovoi) Vei spune: omul acesta a primit atâta har că nu cădea în păcat. Da, dar uite de ce luptă are nevoie să ducă pentru a nu cădea. Tu duci lupta asta? Dacă nu, atunci nu mai judeca şi dă slavă lui Dumnezeu că poţi să îţi săruţi iubirea şi să o mângâi fără să trebuiască să renunţi la ea. Şi totuşi acel homosexual nu era un necurat? Ba da, dar avea ceva ce nu aveau toţi oamenii normali, ceva ce Dumnezeu iubea foarte mult şi ce i-a dat mult har.
Să continuăm cu păcatul malahiei. Malahie, curvie sunt cam în aceiaşi categorie. Dacă aţi citi Paterice, Vieţile Sfinţilor şi altele de gen veţi găsi multe povestiri cu oameni care sufereau de patima asta şi luptau cu ea ( adică cădeau şi se ridicau şi tot aşa). Iar ce a făcut să biruiască patima? Oare faptul că încetul cu încetul nu a mai căzut? Nu. Era vorba cu totul de altceva: unul nu a vrut să calce pe sfintele icoane şi a scăpat de patimă, altul nu s-a lăsat biruit de deznădejde (după căderi şi ridicări timp de 10 ani ca şi călugăr), altul a murit puţin înainte de a ieşi de la curvă şi s-a mântuit că spunea la întoarcere un canon către Maica Domnului şi exemple ar putea tot continua. Ce aveau aceşti oameni? Erau curvari şi malahieni în toată regula şi totuşi s-au mântuit. Cum? Nu erau necuraţi? Ba da, dar Dumnezeu căuta ceva în sufletul lor pe care să-l folosească pentru desăvârşirea acelei persoane.
Să luăm cazul celor ce s-au lepădat de călugărie după ce au luat voturile. Mulţi vor spune că dacă nu se pocăiesc ajung în iad. Şi ce s-a întâmplat? Îmi vine în minte două întâmplări. Una am auzit-o la Rarău. Era un călugăr ce s-a întors în lume şi s-a căsătorit şi a avut un copil. La un moment dat copilul i-a spus: “tati, de ce ai o cruce pe piept?” Şi omul a realizat că i-a rămas schima duhovniceşte pe piept, că harul călugăriei era cu el. S-a pocăit şi s-a dus înapoi la mănăstire. A doua întâmplare tot e despre un călugăr care s-a lepădat de mănăstire şi s-a căsătorit. El tot timpul nu se simţea bine aşa că fata călugărului spune: hai la biserică că de asta te simţi rău. Şi l-a tot bătut la cap până la convins (deja fata era matură). Începea să meargă regulat la biserică dar parcă tot nu se simţea bine. Atunci fata i-a spus: hai la mănăstire că de asta nu te simţi bine. Că trebuie să te faci înapoi călugăr. Acel om pleacă la Petru Vodă şi apoi se întoarce acasă. Mai îl bate la cap fata lui şi se întoarce la Petru Vodă şi se pocăieşte de păcat. Peste câteva zile este ucis de un nebun ce l-a confundat cu păr Iustin Pârvu. Oamenii aceştia nu aveau simţăminte de pocăinţă. Şi-au format o nouă viaţă şi totuşi Dumnezeu de ce nu a renunţat la ei? De ce i-a dus la pocăinţă? Pentru că aveau ceva în suflet, ceva ce doar El a văzut.
Să nu mai lungesc cuvântul. Ştim cu toţii că fumătorii nu prea au şanse de mântuire şi totuşi părintele Rafail Noica vorbeşte de un fumător care făcea exorcizări şi era pe o treaptă de rugăciune pe care puţini o ajung, mulţi zic de faptul că monahismul e presus căsătoriei şi totuşi Sf. Arsenie cel Mare era întrecut de două femei căsătorite iar Sf. Antonie cel Mare a fost dus să înveţe smerenia la un curelar din Alexandria, mulţi consideră că femeile ce poartă pantaloni sau care nu ţin posturile bisericii sau care nu merg în fiecare duminică şi sărbătoare la biserică au mari probleme în viaţa duhovnicească chiar dacă ele spun că sunt credincioase şi totuşi există o tânără care face astea şi a ajuns la o treaptă a rugăciunii inimii în care vorbeşte cu Hristos şi sunt multe astfel de exemple ( încă nu m-am apucat să vorbesc despre sectari şi ierarhii eretici că ar fi prea lung cuvântul dar lucrurile stau cam în acelaşi fel ).
De unde această sminteală, de unde aceste moduri de sfinţenie ce ne smintesc? Ceva au aceşti oameni, ceva ce încă nu îmi dau seama. Poate e vorba că se smeresc, că ei caută sincer Adevărul, nu ştiu ce poate fi. Dar Dumnezeul nostru faptul că e atât de smintitor Îl face să fie aşa de minunat şi să Îl iubeşti tot mai tare. Nu judecaţi că s-ar putea să fiţi foarte uimiţi din ce rânduri vor fi sfinţii de mâine.
(Sorin Dan)
